ziarul Ziua, nr. 2684, luni, 14 aprilie 2003
Iolanda Malamen: Dragă Daniel Bănulescu, în pofida faptului că prezentul induce o stare de panică scriitorului român, care crede că nu-l mai citeşte nimeni, haide să ne încăpăţânăm să scormonim puţin această declarată aserţiune, şi să o justificăm.
Daniel Bănulescu: Timpul de azi e un timp bun pentru scris. Nu eşti la închisoare. Nu e război. Nimeni
nu ţine încă talpa pe grumazul tău, silindu-te să te alături unui curent de credinţă. Dacă ai norocul să ai o bucată de pâine şi un ascunziş , un loc unde să-ţi poţi aduna gândurile , această perioadă e suficient de bună pentru scris. E adevărat, e un timp rău pentru a primi bani pentru scris. Totuşi, avantajele acestei perioade sunt mai mari decât dezavantajele ei.
I.M.: Există “metode” de atragere a cititorului care implică “efortul” de-a deschide cartea şi de a citi fiecare cuvânt? Crezi oare că literaturii i-a sunat ceasul?
D.B.: Metodele de împrietenire cu cititorul sunt: a fi cinstit, profund, îndrăzneş şi limpede. De câteva milenii încoace, cititorului “îi sună ceasul”, nu literaturii. Omul trece mai iute decât trenul. Omul e un mijloc de locomoţie pentru moarte. Această situatie e una dintre justificările existenţei literaturii. Cel puţin cât omul va mai crăpa precum un câine, literature, care e şi un reflex de împotrivire morţii, va fi extrem de vie şi bine-mersi.
I.M.: Ca unul din cei mai mediatizaţi “nouăzecişti”, ca poet şi prozator inconfundabil, (titrat pe măsură), ca scriitor care a părăsit zona ingineriei punând destinul literar mai presus de orice, te rog să cuprinzi în câteva fraze începuturile tale scriitoriceşti.
D.B.: Calificativele tale pozitive pot fi plăcute. Nu sunt însă adevărate. Dacă cineva e interesat de începuturile mele literare, să fie atent, pentru că începuturile mele literare se desfăşoară chiar în acest moment. Sunt exact în faza începuturilor literare. M-am gândit şi mi-am dat seama că ar cam fi timpul să devin, cu adevărat, scriitor. Habar n-am dacă voi reuşi. Dar voi lupta pentru a reuşi, nu pentru a nu reuşi. Ce am făcut până acum a fost doar un tur de pistă. O încălzire uşoară. Sunt deci şi încălzit şi antrenat. Voi putea însă împlini lucrul pentru care m-am încălzit şi antrenat? Aceasta e chestiunea. Sunt de un optimism moderat în ceea ce mă priveşte.
I.M.: Cum ţi se părea lumea literară la debut?
D.B.: Tocmai spuneam că, într-un anumit sens, nu am debutat încă. Fascinaţia lumii literare constă în faptul că este cel mai restrâns grup cu putinţă în care poţi întâlni toate tipologiile personalităţilor. E un efect de timp foarte interesant. În aceeaşi zi poţi discuta cu oameni care amintesc izbitor de Alexandru Macedon, Al Pacino, Simion Stalpnicul, Pal Pat sau Maria Tereza. Unii dintre ei chiar sunt în realitate Nora Iuga, Eugen Simion, Horia Gârbea, Radu Aldulescu sau Iolanda Malamen.
I.M.: “Te voi iubi pân’ la sfârşitul patului”, “Te pup în fund conducator iubit”, “Daniel al rugăciunii”, (ajută-mă) am citat doar câteva titluri ale cărţilor tale, pe care atât critica literară, cât şi colegii de breaslă nu le-au ocolit. Te crezi un scriitor important?
D.B.: Nu încă.
I.M.: Mie, personal, imi place foarte mult poezia ta pe care o consider printre cele mai bune ale ultimului deceniu. Totuşi, nu eşti singur. În afara congererilor tai sunt mulţi alţi autori foarte buni? Îi citeşti, îi respecţi? Te provoacă literatura lor?
D.B.: Cea dintâi însuşire a cuiva ce se apropie de vreo activitate artistică este capacitatea de admiraţie. Cunosc în România o sută de scriitori mai buni decât mine. Arta este un meşteşug de admiraţie pentru ceea ce a făcut cineva. Şi de minunare deoarece ţi s-ar putea întâmpla şi ţie să realizezi un lucru aproape la fel de bun. Arta e un fenomen de comuniune. În momentul descărcării emoţiei artistice, cititorul este egal cu scriitorul. Iar scriitorul nu e decât un cititor îndrăgostit al scrierilor sale. Da. Cunosc mulţi scriitori extrem de buni. Îi şi citesc, îi şi respect. Simt faţă de ei o invidie admirativă.
I.M.: Nu ştiu foarte mult despre situaţia ta materială, dar am impresia că încerci (cu mari eforturi), să trăieşti din scris. Este adevărat?
D.B.: Un scriitor n-ar trebui să se plângă referitor la mijloacele sale de trăi. Există subiecte mult mai distractive pentru cei din jur, pe care el le-ar putea aborda. Uneori, e drept, el ajunge atât de cu nervii la pământ, încât poate uita această regulă şi se trezeşte că-şi relaxează contemporanii, vorbind despre necazurile sale financiare. Regula este asta: un scriitor nu trebuie să se plângă, mai ales în public. Şi, cu siguranţă, într-un loc, în care nu va fi, oricum, ascultat. Cât despre mine, cunosc destul de bine întrebarile la care este cuvenit să răspund şi întrebările la care am datoria să tac.
I.M.: Sărăcia, umilinţa permanentă a acestei sărăcii, crezi că poate mina moral un artist? Îi poate modifica într-atât interiorul, încât să-i minimalizeze creaţia?
D.B.: N-aş vrea să se înţeleagă aici că tu eşti extrem de săracă. Eu aş fi la fel de sărac. Şi că dialogul nostru este un soi de colectă, organizată în favoarea noastră. Eu, cel puţin în ultimii ani, sunt un om favorizat. Am un rost în lume. Duc exact lupta pe care vreau să o duc. Desfăşurările multor evenimente au fost modelate aşa cum ai îndoi o ţeavă pe un genunchi pentru a sări în ajutorul meu. Pot vorbi, aşadar, imparţial despre sărăcie.
Mă refer nu la artist, ci la omul obişnuit. Pentru că scriitorul nu este un prinţ faţă de omul de rând, ci este slujitorul şi apărătorul omului de alături. Da, sărăcia materială amărăşte sufletul omului. E un trimis care îi dă linguriţa zilnică de otravă, otravă care e astfel dozată, nici să-l omoare, nici să-l lase să se bucure pe deplin de viaţă. Sărăcia materială duce omul în prizonierat. Îl lipseşte de munca sa forţată. Îi fură timpul. Caută să-l facă să uite să mai trăiască. Asta e. Ce mai încolo şi-ncoace, e o belea, dar nici pe departe nu e beleaua cea mai mare. Pentru că sărăcia materială e un desert şi o tradiţie cu şampanie pe lângă sărăcia spirituală. Săracii din punct de vedere material mai scapă. Foarte mulţi dintre ei se salvează ca oameni. Creştinismul e o religie, în special, a celor săraci din punct de vedere material.
Adevărata sărăcie e însă sărăcia spirituală. Din sărăcia materială există scăpare. Din sărăcia spirituală nu. Afară de cazul în care te improprietăreşte cineva spiritual şi te scapă din ea.
Sărăcia spirituală cheamă moartea. Moartea îţi soarbe sufletul. Ţi-l mestecă. Ţi-l scuipă în nisip. Şi apoi apasă cu călcâiul pe el până când ţi-l stinge. Mult mai mulţi sunt săracii spiritual decât săracii din punct de vedere material. Scriitorul poate fi un vindecător al săracilor spiritual. De aceea am spus că, daca se poate stăpâni, scriitorul nu trebuie să se plângă referitor la mijloacele sale de trăi.
I.M.: În fond, ce aşteapta scriitorul Daniel Bănulescu, de la această uimitoare aventură, care este literatura?
D.B.: Tot ceea ce nu merit. Pentru lucrurile pe care le merităm primim salarii sau pedepse. La piaţă, oferi bani şi iei cartofi. Faci un schimb. În chestiunile realităţii adânci, în dragoste, de exemplu, ţi se oferă şi ceea ce nu meriţi. Parcă ai fi plătit şi pentru ce n-ai muncit. Eşti iubit numai pentru faptul că eşti tu. Ţi se dăruieşte cu asupra de măsură. Plăteşti pentru cartofi şi primeşti întreg oraşul. Cu toate tipele frumoase ce se nimeresc în acel oraş.
Literatura lucrează cu dragostea. În clipele de inspiraţie, în literatură, plăteşti pentru cartofi şi primeşti întreaga împărăţie. Asta aştept eu de la literatură.
I.M.: Revenind la scrisul tău, la frământarile şi îndoielile creatoare, la faptul că poţi trăda la un moment dat o iubire, înlocuind-o cu alta, spune-mi, proza ta atât de originală, atât de bine scrisă, a însemnat o “trădare” de moment a poeziei, sau sunt două teritorii pe care le-ai străbătut întotdeauna, în egală măsură?
D.B.: Poezia, proza, teatrul sunt precum războaiele duse pe pământ, pe mare sau în văzduh. Se aplică seturi diferite de reguli, dar sunt tot războaie.
I.M.: La începutul anului ţi-a apărut la importanta editură austriacă Per Procura o carte de poeme intitulată Te vei stafidi, vei fi un fruct exotic, în condiţii grafice excepţionale. O colaborare cu “bătaie lungă”?
D.B.: Intenţia mea şi a editoarei Alma Vallazza aceasta este. Am propus editurii şi alte nume de scriitori români. Cei o sută de scriitori români despre care vorbeam.
Două sunt cărţile care au şanse mari să apară anul acesta: Familia Popescu, de Cristian Popescu şi o antologie alcătuită de cel care vă vorbeşte, dar în interiorul căruia semnează Mihail Gălăţanu, Ioan Es. Pop, Cristian Popescu, Nicolae Ţone şi Lucian Vasilescu.
I.M.: Bineînţeles, închei multumindu-ţi, dar nu înainte de a te ruga să dezvalui la ce lucrezi în prezent.
D.B.: Eu sunt cel care trebuie să-ţi mulţumesc. Închei şi eu. Dar de dezvăluit, nu dezvălui nimic despre cărţile la care, încă, scriu. Deoarece m-aş simţi, de parcă mi-aş lua un angajament. Iar eu vreau să nu fiu stânjenit de nimic.
Interviu realizat de Iolanda Malamen
credit foto Claudiu Isopescul, 2009