CRONICI
Te voi iubi pân’ la sfîrşitul patului (editura Cartea Românească, 1993)
“O lirică erotică neconvenţională.
În centrul universului poetic stă sexul bărbatului, acoperit cu plapuma nebuniei lui.
Bâzâitoare ca muştele, femeile gravitează în jurul personajului Daniel.
Metamorfoza limbajului urmăreşte nebunia sexuală, nebunia socială, nebunia nesecată a lumii, pentru a scrie istoria unei realităţi de neînţeles.
Toate actele poetice stau sub semnul invenţiei, bizareriei, agresivităţii.
Daniel Bănulescu e, dacă se poate spune asta, O.K. ”
(Nicolae Manolescu, pe coperta a patra a cărţii)
“Nonconformism, erotism tangent la pornografie, tabu-uri luate peste picior, mania grandorii, zbenguială a fanteziei, sodă caustică (ce zic sodă! vitriol de-a binelea!) peste călduţa pudoare ipocrită, delir sexual, retorică alegră, vehementă, ironie şi autoironie, volubilitate, nebunie şi disperare – toate acestea îl întâmpină pe cititorul poemelor lui Daniel Bănulescu din placheta cu un titlu care spune aproape totul: Te voi iubi pân’ la sfîrşitul patului (Ed. Cartea Românească). Aproape, pentru că tânărul poet, – un fel de Villon al nouăzeciştilor – ascunde sub înfăţişarea-i turbulentă de cassanovist războinic o fiinţă delicată şi cuviincioasă, chiar vulnerabilă şi oarecum la antipodul imaginii pe care o arată.”
( Laurenţiu Ulici – Te voi iubi pân’ la sfârşitul patului, în Luceafărul, nr. 7, 20 iulie 1994)
“Pe coperta a patra a cărţii Nicolae Manolescu, care face prezentarea debutului lui Daniel Bănulescu, vorbeşte despre O lirică erotică neconvenţională. În centrul universului poetic, ne spune criticul literar, stă sexul bărbatului acoperit cu plapuma nebuniei lui. Bâzâitoare ca muştele, femeile gravitează în jurul personajului Daniel. Ce mi se pare special în erotica lui Daniel Bănulescu, ceea ce o diferenţiază pe aceasta de poemele de amor ale lui Mircea Cărtărescu de exemplu, este în primul rând caracterul ei simbolic. Femeia este explicit poezie (aşa cum subliniam şi în cazul unei cronici la o carte de poeme a lui Alexandru Muşina). În plus, erotica poetului 90-ist este o erotică tragică, în profunzimile căreia zace deriziunea. Supersexualul DANIEL posedând nenumărate femei nu poate fi prin nici una. Semnul exuberanţei erotice din acest volum este până la urmă vidul. Biblioteca este femeie, ţeava de la calorifer este femeie, orice cutremur este senzual pentru că în timpul lui perechile apucă să facă perfect dragoste, ajustând natalitatea în curs de scădere. Versul mare se scrie greu, cu câte o femeie în mână. [...] Bineînţeles cî în universul său liric personajul DANIEL este un mare poet. El îşi stabileşte la începutul cărţii şi un arbore genealogic care, autoironic, porneşte de la Biblie şi de la Ioan Botezătorul, trece prin Dali, Eminescu, Bacovia sau Nichita Stănescu şi ajunge la Daniel Bănulescu şi la restul familiei sale. Important este că poetul Daniel Bănulescu nu este foarte departe – valoric, dar nu şi uman – de personajul său Daniel. Oricum, avem de-a face cu un debut excepţional.”
(Cristian Popescu – “Daniel”, în Adevărul literar şi artistic, an IV, nr. 205, 20 februarie 1994)
Cel mai bun roman al tuturor timpurilor (editura Cartea Românească, 2008)
Paul Cernat -Apocalipsa Epocii de Aur şi “misterele” ei în Bucureştiul cultural, nr 18 (81), 2009
Un roman în care politicul, religiosul, grotescul macabru şi distopia lumpenă fuzionează la temperaturi înalte. Poetul Daniel Bănulescu se dovedeşte a fi, şi aici, prozator până-n unghii, cu un apetit fabulatoriu puţin obişnuit, capabil să-şi „simtă” toate personajele şi să le reconstituie lumea până-n detalii infinitezimale. Cel mai bun roman al tuturor timpurilor indică un proiect narativ cum nu avem prea multe în proza românească de după 1989. - cronica aici
Cosmin Ciotloş – Cartea cărţilor în România literară, nr 42, 2008
Cel mai bun roman al tuturor timpurilor rezultă, ne asigură hâtru Daniel Bănulescu, dintr-o lectură deviată a cărţilor sfinte. El nu există, ca atare, sub această titulatură ierarhică, ci este, post factum, investit cu ea. Mai mult chiar, meritul, în măsura în care de la asemenea înălţimi încolo se mai poate vorbi despre merit, nu e rezervat vreunui autor – oricât de bine înrădăcinat în canon – înzestrat, cândva, cu carne şi oase. Nici Cervantes, nici Balzac, nici Proust, nici Joyce nu fac pentru soarta acestui gen atâtea câte face bietul – şi anonimul – cititor. continuarea aici
Oana Cătălina Ninu – Cel mai iubit fiu al poporului în Observator cultural, nr. 480, 2009
Oricît de bizar ar putea suna, Cel mai bun roman al tuturor timpurilor se pretează, parţial, unei interpretări simbolice. Să nu uităm, mai ales, faptul că romanul este înţesat de aluzii şi de comentarii biblice, cu intenţia conturării unei dimensiuni „metafizice“ cam evidente. De altfel, există întotdeauna, raportată la fiecare spaţiu, o călăuză, un „spirit“ al locului, care permite accesul IF-ului în aceste spaţii „invizibile“, pentru că – nu-i aşa? – locurile de trecere trebuie să se transforme, chiar parţial, în locuri de supravieţuire. Este necesară, în acest sens, o călăuză prin Infernul Securităţii, format dintr-o infinitate de micro şi macrospaţii „dirijate“, „controlate“, „supravegheate“ care se absorb, în ultimă instanţă, în spaţiul comunismului prin excelenţă – Casa Poporului. cronica aici